Vină şi iertare

Strâng în dinţi firul răbdării

Încordat de-o aşteptare
Unde-i capul confruntării
Dintre vină şi iertare?

Vina o întinzi spre mine
Iertarea o mai aştept.
Câtă vină-mi aparţine
Cât-o naşti, nebun, în piept?

Câte vini nu-ţi stau lăsate
la mila întâmplărilor
Făcând coadă la ,,clasate",
Prin amintiri ce încă dor?

Câte nu ţi-au fost spălate
De instanţele iertării,
Iar pe toate celelalte
Le-a prescris timpul uitării?

Câtă vină e-n iertarea
Ce ţi-am dat-o-adeseori?
Nu m-aude depărtarea,
Cerul e surzit de nori!

Între vină şi iertare
Se nasc drumuri serpuind
Spre o dreaptă întrebare:
Poţi ierta-nvinovăţind?

Maria de Alba

Unde-i binele?

E-atâta nebine-n mine,

Mă simt ca resuscitată
De-o perfuzie de zile
Din amaruri picurată.

Bată-te, bine, norocul
Nici aghiasma nu te-aduce
Moare-n apă busuiocul
Agăţându-se de-o cruce.

Cum să te înduplec, bine?..
Nu vii nici când dau cu banul
Nici un bob nu-ntinzi spre mine
Iar la alţii dai tot lanul!

Nu te bată ci, te ţină,
Pieptul care-a pătimit
Neîntinsul tău de mână
Şi-aşteptatul nevenit!

Unde-i binele?..Nu vine!
Şi-o să mor îmbălsămată
De-aşteptările de bine
De-o speranţă atârnată.

Maria de Alba

Rana toamnei

Vezi, dimineaţa s-a trezit plângând

Şi ziua-ntreagă o va ţine supărarea...
Legată c-o năframă cenuşie, zarea
Mi se coboară-n suflet lăcrimând.

Nu ştiu ce-mi eşti şi nu ştiu ce-ţi mai sunt
Dar ştiu că vremuieşte-a frig şi-a desfrunzire
Prin piepturile ce suspină ne-mplinire
Când toamna umblă, goală pe pământ

Tristeţea-şi chiamă anotimpul
Sub coviltirul greu al cerurilor terne
Dar, nu-i târziu, iubite, vino de-mi aşterne
Sub paşii toamnei tot răstimpul,

Când mierea dulce-a florilor de tei
O sorbeam fierbinte din cupele plăcerii.
N-o lăsa, otravă, pe buzele tăcerii
Mai bine unge-mi rana toamnei...Vrei?

Maria de Alba

Nu aţi văzut o vară?

Spuneţi-mi, nu aţi văzut o vară?
Era pe-aici, chiar ieri, pe undeva.
Mi-a ascuns-o timpul în povară,
În poala toamnei...ştie cineva?

Să vă spun, de cineva o vede ,
Cum era, şi  poate-mi dă de ştire ,
Avea gând senin şi pasul verde
Şi-i lucea o lume în privire !

Era-naltă, cu miros de spice ,
Candoarea şi-o păstra în ochii mei ,
Macii ce curgeau prin borangice
Se vărsau cu foc chiar in pieptul ei.

Avea obrajii merelor în pârg
Şi îmi încăpea în viaţă toată.
Cine-a ascuns-o cu atâta sârg
Sărăcindu-mă, asa, de-odată...?

Maria de Alba

Enigmă

Şi mă-ntreb acum ce-ar fi putut să fie
de-aş fi avut curajul să-nmulţesc
de-nmulţitul tău la-nmulţitori o mie
şi mi-ai fi dat şi timp să socotesc.

Dar ai plecat si mi-ai lăsat misterul
firavelor lumi crucificate
din care nu-ntelege nici chiar cerul
sensul întâmplării ne-ntâmplate.

Şi mi-ai lăsat ce încă nu mă lasă...
Dinadins sau poate în joc prostesc,
mi-ai pus grăbit absenţa ta pe masă
şi timpul tot... în care s-o servesc.

Mă întreţin acum doar cu mirarea
unui neînţeles ce-a coborât
să-mi lumineze-o clipă înserarea
în care-mi ţii, enigmă, de urât.

Maria de Alba

Nu stiu ce faci.

La ceas târziu când eu mă cert cu luna
Nu ştiu ce faci de nu mi te iveşti;
Când eu ţi-arunc cu doruri în fereşti,
Ce jurăminte calde îţi ţin mâna?

Când sera-şi lasă, tristă, moştenirea
Pustietăţii timpului magnat
Cui, dimineţi, îchini, în care pat
Îmi vinzi credinţa şi-ţi adormi trezirea?

Nu ştiu ce faci când noaptea sumbră
Mă strânge-n aşternut ca-ntr-un cavou,
Eu mă ridic să-ntâmpin un ecou
Şi-n prag mă-mpiedic de o umbră.

Să te întreb ce faci? Oricum n-auzi !
Străluceşte-n oiştea a două care
Dâra stinsă a stelei căzătoare...
Luna-şi coboară pacea-n ochi-mi uzi.

Maria de Alba

Te-aştept într-o vară

Te-aştept într-o vară, coboară de poţi,

din iarnă, câteva toamne mai jos
sunt geruri prin lume, bat viscole-n porţi
Hai vino să-ntoarcem timpul pe dos!

Sunt pe-o câmpie cu vise-nfrunzite
într-unul albastru stau şi te-aştept;
Aici cresc flori cu iubiri căptuşite
dorinţele dau afară din piept.

Am întins speranţa lângă izvorul
ce curge spre mine şoapte fierbinţi
şi creşte adânc prin inimă dorul
iar vara arde ieşită din minţi !

Vino, te-aşează pe-a mea mângâiere
să ne lungim cu faţa la viaţă
şi iarna mai uit-o, Doamne, de-ar piere
într-un pustiu răpusă de gheaţă!

Te-aştept cu câteva toamne înapoi
lasă de mână vremea, reneag-o!
Haide-ntr-o vară de vis, amândoi,
doar iubirea adun-o şi ad-o !!

Maria de Alba