Rana toamnei

Vezi, dimineaţa s-a trezit plângând

Şi ziua-ntreagă o va ţine supărarea...
Legată c-o năframă cenuşie, zarea
Mi se coboară-n suflet lăcrimând.

Nu ştiu ce-mi eşti şi nu ştiu ce-ţi mai sunt
Dar ştiu că vremuieşte-a frig şi-a desfrunzire
Prin piepturile ce suspină ne-mplinire
Când toamna umblă, goală pe pământ

Tristeţea-şi chiamă anotimpul
Sub coviltirul greu al cerurilor terne
Dar, nu-i târziu, iubite, vino de-mi aşterne
Sub paşii toamnei tot răstimpul,

Când mierea dulce-a florilor de tei
O sorbeam fierbinte din cupele plăcerii.
N-o lăsa, otravă, pe buzele tăcerii
Mai bine unge-mi rana toamnei...Vrei?

Maria de Alba