lacrima luminii-n genele oricui,
cerul îşi coboară plânsu-n ochi de mare
şi pe bolta lumii nici un soare nu-i!
E cuprinsă vremea, parcă, de smintire
crinoline albe nu mai vezi acum
dorm în scrinuri terne, într-o amintire
şi noroiul umblă, nestingher, pe drum!
Fuge derdeluşu-n săniile vremii
trăgând inocenţa crudă pe sub tălpi,
îngerii ne pleacă, trişti de la utrenii
şi ne piere floarea, dalbă,-n merii sterpi.
Nu, nu mai semănăm crinii albi în sine,
recoltăm asiduu scânduri de scafald.
Îmi e dor de dor şi mi-e dor de mine
şi mi-e dor de timpuri îmbrăcate-n alb.
Maria de Alba
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu